Memoria

Dacă încercăm să ne întrebăm cine suntem, care este istoria noastră, cum am ajuns până aici, cum reuşim să citim și să utilizăm calculatorul și ce ne determină să căutăm informații, ne punem de fapt întrebări despre memorie, inteligență, învățare și motivație. Ce simțim atunci când ne punem aceste întrebări? Poate suntem puţin surprinşi și având atât de multe amintiri poate ne vor veni în minte teama şi entuziasmul primei zile de școală, tristețea datorată unui rezultat slab la şcoală, bucuria de a fi învățat să mergem cu bicicleta sau de a fi atins un obiectiv pe care ni l-am propus. Iată cum începem să dăm culoare evenimentelor din viața noastră: emoțiile. De ce ne amintim prima și nu a 235-a zi de școală? De ce am învățat acea poezie, acel cântec, acel film pe de rost? De ce am luptat ca să atingem un obiectiv? Fiecare răspuns va conține o emoție. Emoțiile stau, de fapt, la baza gândirii, comportamentului și supraviețuirii.

Memoria: definiţie şi istorie

Memoria este definită în termeni generali ca fiind capacitatea minții de a conserva și readuce în conştiinţă elemente și experiențe din trecut.

Dacă vom căuta definiții mai specifice vom găsi: ​​„Memoria se referă la păstrarea informației în timp: este capacitatea de a procesa, stoca și recupera informația” (De Beni, 1994) sau este descrisă ca fiind „produsul a trei momente distincte: o primă fază a dobândirii, în care persoanelor le sunt prezentați stimulii ce trebuie învățați; o fază de reţinere, în timpul căreia au loc schimbări, în urmele de memorie, mai mult sau mai puțin substanțiale, neidentificabile în mod direct, și, la sfârșit, faza de recuperare, care corespunde reproducerii materialului” (Zucco, 2001). Prima definiție pare să coincidă cu o idee a memoriei văzută ca o serie de evenimente și experiențe discrete care pot fi sau nu readuse în conștiință. Deci, pe undeva ar trebui să existe un fel de „depozit”, din care să se preia și să se aducă la lumină informațiile şi experiențele aşa cum s-au petrecut în trecut.

Puţină istorie

De la Ebbinghaus, pionierul studiilor asupra memoriei, şi până în ziua de astăzi oamenii de știință s-au preocupat de un număr mare de tipuri de memorie. Ebbinghaus a propus studierea proceselor de memorare și uitare, conform celor mai rigide precepte ale studiilor experimentale, în mediul aseptic de laborator prin trigrame fără înţeles (ca sat, ter, feh, qil), care nu puteau fi relevante pentru persoana supusă experimentului. Controlând toate variabilele, a fost astfel posibil să se obțină informații cu privire la numărul de trigrame amintite, ordinea răspunsurilor şi timpii de recuperare.

Aproape cincizeci de ani mai târziu, Bartlett a propus o viziune diferită a memoriei considerând-o drept un instrument pentru adaptarea la mediul înconjurător și stăpânirea realităţii. Subiecților le erau prezentate povești care aveau un înţeles, într-un context natural, cu scopul de a evidenția caracteristicile memoriei drept instrument de adaptare. S-a evidenţiat faptul că subiecții, amintindu-şi propriile poveşti, au arătat o tendință de a opera transformări în acord cu așteptările bazate pe cunoștințe și experiențe anterioare. Aceste schimbări erau ghidate de scheme care alcătuiau structuri ale unor concepte învățate prin experiență care, prezentând o cunoaștere generală a situațiilor, permit un răspuns la stimulii de mediu, capabili la rândul lor să actualizeze și să schimbe aceste scheme. Ideea lui Bartlett se îndepărtează deci de cea de memorie văzută drept „depozit”.

Unii autori contemporani au reluat conceptul de engramă, inventat în 1908 de către Semon, definit ca o urmă în memorie care depozitează un anumit conținut de informații. Este vorba de o schimbare permanentă în sistemul nervos în urma unei experiențe. Engrama reprezintă cea de-a doua dintre cele trei faze pe care autorul le-a folosit pentru a descrie memoria de zi cu zi și cea care credea că se poate moșteni din generație în generație. Prima fază descrisă de el este engrafia care se referă la codificarea informației în memorie, în timp ce a treia fază este ecforia care se referă la modul în care amintirea poate fi recuperată. Importanța acestei conceptualizări constă în faptul că se evidenţiază nu numai intensitatea urmei în mintea unui individ, intensitate care poate fi atribuită importanţei experienţei respective, dar şi proceselor de recuperare. Astfel, o experiență este codificată, dar faptul că aceasta poate fi readusă în conștiință și poate deveni parte din amintiri explicite sau, dimpotrivă, poate rămâne în patrimoniul cunoștințelor implicite depinde de cât de „adecvat” este procesul de recuperare.

Aceste concepte au fost recuperate de Tulving (1993), care vorbește despre ecforie ca fiind corespondența dintre factorii legați de mediul extern sau intern (un miros sau o emoție) și reprezentarea mnemonică care duce la reactivarea amintirii în formă explicită. În această conceptualizare se conturează ideea de importanță a stărilor de spirit, a emoțiilor, în procesele de codificare și recuperare. Prin urmare, se pare că indivizii posedă un patrimoniu de cunoștințe care, în baza anumitor stimuli, pot fi readuse în conștiință şi trăite și povestite de persoane conform caracteristicilor lor de stare şi schemelor lor mentale. Alte memorii par a fi prezente, dar în același timp inaccesibile recuperării conștiente.

sus

Tipuri de memorie

 

Un tip de memorie inconștientă a fost definită drept memorie implicită care se distinge de memoria explicită. Această distincție a fost introdusă de Graf și Schacter în 1985: „Memoria implicită se manifestă atunci când îndeplinirea unei sarcini este facilitată fără recuperarea conştientă, în timp ce memoria explicită se manifestă atunci când îndeplinirea unei sarcini necesită recuperarea conștientă a experienței anterioare”.

O distincție fundamentală între tipurile de memorie a fost cea propusă în 1968 de către Atkinson și Shiffrin între memoria pe termen scurt (MTS) şi memoria pe termen lung (MTL). Prima se referă la acele elemente care rămân în conștiință pentru o perioadă scurtă de timp și care se uită în cazul în care nu sunt puse în aplicare strategii pentru „stocarea” în MTL. Să ne gândim, de exemplu, la momentul în care cineva ne dă numărul său de telefon și nu îl putem scrie. Când ajungem acasă este foarte dificil să ni-l amintim dacă nu am încercat să-l repetăm de cel puțin câteva ori. În schimb, nu avem probleme să ne reamintim un număr pe care îl formăm în fiecare zi, deoarece acesta se află în memoria noastră pe termen lung. Capacitatea MTS a fost măsurată și s-a văzut că majoritatea oamenilor sunt capabili să repete o succesiune de 7 cifre, cu o abatere de 2. Majoritatea persoanelor reuşesc, deci, să „stocheze” în MTS de la 5 până la 9 elemente.

În 1972, Tulving a propus o primă distincție în interiorul memoriei pe termen lung între memoria episodică și memoria semantică, în care, prin memorie episodică se referă la sistemul care stochează informații și evenimente specifice cu amplasarea lor temporală şi în funcţie de identitatea subiectului, iar prin memorie semantică la ceea ce reprezintă cunoştinţa generală, semnificațiile, simbolurile și relațiile acestora. Să ne gândim, de exemplu, la un experiment clasic de memorare. Subiecții sunt rugați să citească o listă de 20 de cuvinte și apoi li se cere să le repete. Probabil le va fi greu să-și amintească toate cele 20 de cuvinte de pe listă. Să presupunem că o persoană îşi aminteşte cuvintele „scaun”, „pahar”, „copac”, dar uită să spună cuvântul „oală”. Faptul că subiectul a uitat să repete cuvântul „oală” nu înseamnă că subiectul nu știe ce este o oală sau la ce serveşte aceasta. Conceptul „oală” este bine prezent în memoria semantică a individului, dar nu este prezent în memoria episodică. Ambele tipuri de memorie sunt considerate drept parte a cunoștințelor explicite.

De-a lungul timpului, studiile realizate asupra pacienților care suferă de amnezie și traumatisme cerebrale, precum și introducerea unor concepte ca memorie procedurală au determinat autorii să propună o teorie a memoriei care să țină cont de toate aceste elemente noi. Astfel, în 1994, a fost propusă de Tulving și Schacter teoria sistemelor de memorie, în care sunt avute în vedere 5 sisteme:

  • Memoria de lucru: indică memoria pe termen scurt; memoria de lucru este, de fapt, destinată depozitării temporare a informațiilor lingvistice, vizuale și spațiale și menținerii reprezentărilor interne drept ghid pentru comportamentul viitor sau drept bază pentru operațiunile cognitive de cel mai înalt nivel
  • Memoria episodică: permite dobândirea și recuperarea unor informații referitoare la evenimente specifice localizate în timp; permite înregistrarea corectă a experiențelor cu raportare autobiografică precisă
  • Memoria semantică: cunoștințele caracteristice ale memoriei semantice, deşi au o origine episodică, şi-au pierdut coordonatele temporale și spaţiale pentru a deveni patrimoniu al cunoștințelor generale despre lumea subiectului
  • Memoria procedurală: memoria procedurală vizează învățarea abilităților motorii și cognitive (de exemplu, mersul pe bicicletă). Sistemul se caracterizează prin mai multe subsisteme care au în comun caracteristica de a permite dobândirea de noi aptitudini. Aceasta se deosebeşte de sistemul episodic și de cel semantic prin capacitatea de a lucra în mod adecvat inclusiv în prezenţa unor disfuncţii ale acestor sisteme, nelipsind, de altfel, din literatură cazurile de amnezici care au învățat abilități fără amintirea experienţelor de învățare. O caracteristică de remarcat este că, în timpul învățării treptate, specifice sistemului, se observă, de asemenea, o schimbare treptată a traseelor cerebrale
  • Sistem de reprezentare a percepției, care permite identificarea formelor şi structurilor fără prelucrarea semnificaţiei acestora. Semnificaţia este procesată de memoria semantică care, în condiții normale, lucrează cu acest sistem fără întrerupere, dar în cazul unor leziuni cerebrale, se evidențiază modul în care indivizii pot recunoaște și identifica obiectele, dar fără să înțeleagă semnificaţia acestora.

 

sus

Experienţe, traume şi memorie

Experiențele exercită o mare influență, indiferent dacă acestea sunt amintite și redate în mod explicit sau dacă sunt păstrate deoparte, ca urmare a unor factori care pot fi definiţi în funcție de cazuri și orientări cum sunt uitarea, amnezia, eliminarea, represiunea.

Evenimentele traumatice au efecte asupra memoriei care pot părea contradictorii. Ca urmare a unor evenimente extrem de importante, cum ar fi o boală sau deces, observăm faptul că unele persoane nu-și amintesc sau au amintiri extrem de confuze despre evenimentul respectiv și perioada de referință, sau amintiri clare şi recurente ale evenimentului traumatic, alţii au amintiri false, iar la alţii amintirile îngropate revin brusc în conștiință. Fiecare dintre aceste persoane aduce la acel moment adevărul său despre fapte, dar din punct de vedere al memoriei, al faptelor petrecute în mod obiectiv (dacă ne permitem să le numim astfel), ce anume s-a întâmplat?

Diferitele tipuri de memorie pe care le-am evidenţiat anterior permit furnizarea unor lecturi diverse şi complementare faţă de relaţia memorie-traumă. Nu există o reevocare care să „reproducă” punct cu punct experiența așa cum a fost trăită. Amintirea va fi reevocată și „ajustată” în conformitate cu schemele deținute de individ. În funcție de nivelul de stres, se poate obţine un efect de facilitare a amintirii (stres moderat) sau o blocare a funcțiilor de memorie (stres foarte ridicat). Această blocare poate fi temporară în cazul în care stresul are o durată de viață redusă iar, în cazul în care continuă, poate duce la o moarte neuronală cu leziuni ale creierului în primul rând la nivelul hippocampusului, care este strâns legat de memoria explicită.

Hippocampusul este o structură care la naștere este „imatură”. Imaturitatea sa în primii ani de viață explică așa-numita „amnezie infantilă”, care caracterizează lipsa unor amintiri explicite privind primii trei ani de viață. Hippocampusul se distinge de celelalte regiuni ale creierului ca fiind singura structură în care s-a demonstrat o creștere a unor neuroni noi. De fapt, neuronii care sunt prezenţi de la naştere sunt cele mai vechi celule ale corpului nostru și, spre deosebire de celelalte, nu sunt înlocuite cu altele noi.

Posibilitatea de a memora și de a avea amintiri explicite creşte de-a lungul anilor. Este imposibil să ne amintim primii ani de viață întrucât hippocampusul în acești primi ani nu este suficient de matur încât să permită păstrarea urmelor acestor amintiri. Însă această structură, în timp ce pe de o parte se poate dezvolta, pe de altă parte poate fi grav deteriorată de traume. Studiile realizate pe veteranii de război care prezentau așa-numitul sindrom de stres posttraumatic aveau un hippocampus mai mic decât subiecţii care nu fuseseră traumatizaţi.

De o importanță deosebită pare a fi conceptul de flash. Flash-urile se referă la acele amintiri cu o semnificaţie deosebită pentru persoanele care le redau. Ele se caracterizează printr-un grad ridicat de încredere din partea povestitorului, neînsoțit de același grad de precizie a amintirii în sine. În unele cazuri, amintirea poate fi şi foarte aproape de realitate, dar în cea mai mare parte, amintirile sunt tocite de timp şi probabil de schemele fiecărui individ. Potrivit autorului, marea vivacitate și impresie de siguranţă poate fi atribuită următorilor doi factori cheie: emoţia trăită la momentul petrecerii evenimentului și reevocarea sa frecventă care într-un fel „întărește” conexiunile.

Probabil că aproape tuturor persoanelor le vin în minte imagini din prima zi de şcoală, dar este la fel de probabil ca ceea ce îşi amintesc cu atât de multă încredere și vivacitate să fie o reconstrucție realizată de-a lungul anilor şi care păstrează doar câteva elemente reale. Astfel, este la fel de probabil ca cei cărora li s-a întâmplat să revină după o lungă perioadă de timp în locurile copilăriei să fi regăsit, pe lângă elemente familiare, diferenţe mari în ceea ce privește spațiile, dimensiunile şi proporţiile.

sus