Sănătatea mintală a vârstnicilor

Creșterea treptată a speranței de viață a adus în prim plan aspecte legate de calitatea vieții, de bunăstarea și îngrijirea persoanelor în vârstă. Anii trec și pe lângă mai multă înțelepciune și experiență apar şi unele probleme şi boli. Dar ce este îmbătrânirea? Şi ce câştigăm odată cu ea? Şi ce pierdem odată cu ea? Științele biologice descriu începutul îmbătrânirii la speciile de animale și la oameni ca fiind perioada în care se pierde capacitatea de reproducere, ne confruntăm cu alterarea progresivă și ireversibilă a țesuturilor organismului și încetinirea funcțiilor și cu îmbolnăvirea individului. Dacă, pe de o parte, îmbătrânirea este considerată ca fiind slăbirea și pierderea unor structuri și funcții, pe de altă parte înseamnă şi conservarea și perfecţionarea altora. Putem spune că fiecare persoană, odată cu trecerea timpului, se supune legilor naturale care guvernează procesele de îmbătrânire, cum ar fi o deteriorare a capacității de a învăța și de a memora, dar şi păstrarea și aprofundarea unor procese logice și conceptuale. În același timp, apar deosebit de relevante variabilele individuale referitoare la caracteristicile și experiențele de viață, care se evidenţiază prin declinul abilităților mai puţin folosite și prin consolidarea celor exploatate mai mult.

Inteligenţa

Primele cercetări care au investigat relația dintre inteligență și îmbătrânire s-au folosit de datele provenite din testele utilizate în timpul primului război mondial în Statele Unite ale Americii, pentru înrolarea recruților. Aceste teste au fost administrate unui număr mare de persoane cu vârste cuprinse între 18 și 60 de ani și au evidenţiat prezenţa unui declin al capacităţilor intelectuale deja de la vârsta de 30 de ani. O confirmare suplimentară a acestei teorii a fost dată de cel mai cunoscut test de inteligenţă: scara WAIS. În acest test, coeficientul de inteligenţă (IQ) a suferit o scădere treptată începând cu vârsta de 30 de ani, ajungând la un declin și mai rapid începând de la vârsta de 60 de ani. Cu toate acestea, au apărut curând diferențieri.

Declinul nu se derulează fără discriminare, ci afectează în special unele abilităţi cum ar fi:
  • abilități de memorare
  • capacitate de atenţie
  • agilitatea și capacitatea de reorganizare mintală
  • gândirea logico-abstractă
  • viteza psihomotorie
  • capacitatea combinatorie.


lăsând altele practic constante:

  • bagaj cultural
  • competență lingvistică
  • capacitatea de a se orienta în problemele vieții de zi cu zi.

Teoria declinului la nivel mondial a primit o mulțime de critici. Astfel, aceasta nu lua în considerare „factorul de educație” fundamental și nu explica diferențele de declin, deși le identificase.

O teorie care a încercat să explice diferențele și caracteristicile declinului în îmbătrânire este cea a inteligenței fluide și a inteligenței cristalizate. Inteligența fluidă reflectă capacităţile de bază și are în vedere viteza de rezolvare a problemelor, precum și procesele de bază în prelucrarea şi elaborarea informaţiilor. Odată cu îmbătrânirea, inteligenţa fluidă este cea care cunoaşte un declin. Inteligenţa cristalizată este legată de mediul înconjurător și, prin urmare, de factorii sociali și educaționali. Ea crește prin exploatarea și dezvoltarea inteligenței fluide, dar în comparație cu aceasta menține o anumită stabilitate odată cu trecerea timpului.

Cercetările longitudinale (care studiază indivizii de-a lungul timpului) au scos în evidență importanța dotării intelectuale de pornire. Aceasta influenţează atât nivelul intelectual la vârsta înaintată, cât şi ritmul declinului. Indivizii cei mai inteligenți își păstrează performanțele intelectuale la nivel ridicat și le menţin timp mai îndelungat.

Deci, se poate spune că:

  • se poate observa un declin la toate persoanele, în jurul vârstei de 70 de ani; pentru abilitățile care necesită viteză, acest declin se manifestă chiar şi mai devreme
  • există diferențe intra-individuale semnificative: aceeași persoană își poate păstra intacte sau chiar își poate îmbunătăți unele funcţii, în timp ce se poate manifesta un declin al altor funcţii
  • există diferențe inter-individuale semnificative: în condiţii de egalitate de vârstă persoanele pot prezenta niveluri diferite de îmbătrânire datorate în mare parte istoriei lor şi dotărilor individuale. Aceste diferențe tind să se accentueze și mai mult în decursul timpului.

sus

Îmbătrânirea

Îmbătrânirea prezintă în continuare mai multe elemente neclare: este ea rezultatul unor condiții de viață sau are la bază o programare genetică, depinzând de o serie de erori de transcriere a informațiilor genetice ale ADN-ului? Probabil ambele ipoteze sunt valabile și chiar mai probabil este vorba de interacțiunea dintre acești factori. În acest sens, se pot distinge trei tipuri de senilitate:

  • senilitatea psihofizică, care vizează efectele psihologice ale modificărilor fizice
  • senilitatea socială, legată de încetarea activităţilor de muncă și schimbarea rolului în comunitate
  • senilitatea psihică, determinată de profilul caracterial și riscurile legate de singurătate (cum ar fi depresia).

Științele biologice descriu începutul îmbătrânirii la speciile de animale și la oameni ca fiind momentul în care se pierde capacitatea de reproducere, ne confruntăm cu alterarea progresivă și ireversibilă a țesuturilor organismului și încetinirea funcțiilor și, în consecință, cu îmbolnăvirea individului. Punctul de vedere biologic vine în contradicţie cu ceea ce reprezintă realitatea ființelor umane.

În ceea ce privește fertilitatea, de exemplu, aceasta are o limită foarte precisă la femei, respectiv menopauza, în timp ce această limită nu este evidentă la bărbaţi, ea depăşind foarte des ceea ce este considerată bătrânețe în sensul obișnuit al termenului.

Inclusiv în ceea ce privește deteriorarea anumitor funcții, observăm de multe ori persoane a căror îmbătrânire este evidentă numai sub anumite aspecte, în timp ce sub alte aspecte, performanţele lor nu diferă de cele ale subiecților mai tineri.

Dacă, pe de o parte, îmbătrânirea este considerată ca fiind slăbirea și pierderea unor structuri și funcții, pe de altă parte înseamnă şi conservarea și perfecţionarea altora. Putem spune că fiecare persoană, odată cu trecerea timpului, se supune legilor naturale care guvernează procesele de îmbătrânire, cum ar fi o deteriorare a capacității de a învăța și de a memora, dar şi cu păstrarea și aprofundarea unor procese logice și conceptuale. În același timp, par deosebit de relevante variabilele individuale referitoare la caracteristicile și experiențele de viață, care se evidenţiază prin declinul abilităților mai puţin folosite și prin consolidarea celor exploatate mai mult.

sus

Vârstnicii şi creativitatea

Activitățile creative nu numai că pot îmbunătăți calitatea vieții persoanelor în vârstă, dar pot oferi şi noi contribuții vitale. De multe ori, atunci când vorbim despre artişti „vechi”, care ne uimesc cu capodoperele lor, avem tendința de a vorbi despre „a doua tinereţe”. Poate că, în schimb, la o analiză atentă, fenomenul ar putea fi descris ca o „atingere a maturităţii”.

O dată cu trecerea anilor, operele au tendința de a dobândi mai multă intensitate și o mai mare rezonanță interioară. În muzică, spre exemplu, Giuseppe Verdi a finalizat „Falstaff” la vârsta de 80 de ani, iar „Piesele sacre” la 85 de ani. În domeniul cinematografic, există regizori ale căror cariere au durat mai mult de o jumătate de secol, cum ar fi Charlie Chaplin și Alfred Hitchcock.

Dansul pare să permită o evoluție continuă, în ciuda faptului că reprezintă o disciplină în care corpul (și, prin urmare, declinul acestuia) are un rol principal. Dansatorii, pe măsură ce îmbătrânesc, tind să se concentreze pe anumite părți ale corpului (cum ar fi braţele), care dobândesc o „expresivitate fără egal”. 

Printre scriitori se disting Goethe care a finalizat opera „Faust” la 80 de ani și Sofocle care a scris „Oedip la Colonos” la vârsta de 89 de ani. În domeniul artelor plastice, pictori ca Titian, Goya și Monet au găsit, cu trecerea anilor, noi modalități de exprimare.

sus